Mama cu oxitocina

MAMA, de la instinct la sentiment

Pentru cei mai multi dintre noi, a concepe un copil, e perfect natural (instinctiv)), usor si placut 😊. Dar nu la fel de facil si natural este sa fii parinte. Sa intelegi nevoile puiului tau si sa i le implinesti, sa-l cunosti, sa-l iubesti si atunci cand iti prinde gatul cu bratele micute, dar si atunci cand iti testeaza nervii si iti provoaca nopti albe, din cauza unei raceli, frici, sau nevoii de a fi langa el.

Despre toate aceste provocari si abilitati parentale, as vrea sa va scriu astazi. Si, pentru acest articol, m-am gandit la rolul mamei – cel mai important factor in primii ani de viata ai copilului.

Orice mama ii vrea binele copilului sau (exista doar niste exceptii despre care nu discutam acum).  Mama care este preocupata de binele copilului stie instinctiv ce sa faca in unele privinte, pentru ca acele 9 luni de sarcina o transforma treptat: stie cand bebelusul trebuie alaptat, schimbat,  tinut la piept sau cat mai aproape, cand plange fara sa aiba nevoi fiziologice, ci are nevoie doar de prezenta ei. Insa, dincolo de instinct, este un sentiment – iubirea mamei pentru copilul ei.
Aceasta afectivitate poate fi intensa, medie sau chiar inexistenta la femeile care isi asuma partial sau deloc rolul de mama. E important si interesant de descoperit ce se afla in spatele lipsei de caldura, ce traume sunt, din copilaria timpurie a mamei  sau neglijenta ce a fost transmisa transgenerational – dar acesta e subiectul altui articol. Prin intelegerea acestor tipare emotionale, puteti pune capat perpetuarii modelului disfunctional si sa va bucurati, impreuna cu membrii familiei, de caldura si stabilitate afectiva.

Donald WINNICOTT, psihanalist si medic pediatru britanic, dupa o experienta bogata in lucrul cu copiii, a dezvoltat conceptul de “mama suficient de buna”. In acceptiunea lui, mama poate fi foarte buna, adica foarte protectiva, insuficient de buna in sensul ca isi neglijeaza copilul si suficient de buna sau, mai simplu, mama buna.

O mama buna este atenta, se adapteaza la nevoile bebelusului si i le implineste. Ea raspunde la plans  sau alte semne de nevoi fiziologice sau afective, asigurandu-i un mediu curat, sanatos si cald. Prin aceasta receptivitate sau chiar devotament, mama suficient de buna ii formeaza puiului, treptat, credinta ca lumea in care a venit este buna si satisfacatoare. Pe masura ce copilul creste, aceasta mama accepta greselile lui ca pe moduri naturale de a invata si stie ca, uneori, trebuie sa imbrace haina de «mama rea », pentru a-i forma limite sanatoase, care sa-l fereasca in a dezvolta convingeri nerealiste, crezand ca poate avea orice si ca totul este permis.

Mama foarte buna este cea  hiperprotectiva, ingrijorata excesiv de dificultatile sau inabilitatile proprii in cresterea copilului, iar aceasta ingrijorare-anxietate se transmite bebelusului, care poate deveni nelinistit, la randul sau. Mai tarziu, pe masura ce copilul creste, protectia excesiva si nelinistea mamei ii impiedica acestuia dezvoltarea individualitatii si autonomiei, prin faptul ca mama il tine departe chiar si de pericolele minore. In felul acesta poate risca sa blocheze formarea abilitatilor sanatoase si necesare copilului, in contactul cu lumea inconjuratoare, acolo unde nu poate fi prezenta, pentru a-l proteja si indruma.

La cealalta extrema, gasim mama insuficient de buna (neglijenta), care, din motive subiective sau obiective, nu poate oferi copilului timpul si disponibilitatea afectiva necesare. In aceasta situatie, copilul care nu primeste raspuns la semnalele trimise catre mama (plans, scancet, agitatie), ajunge sa se adapteze el la indisponibilitatea mamei si, treptat, trecand prin crize de plans fara alinare si nevoi fiziologice nesatisfacute, isi formeaza credinta ca lumea in care a venit este frustranta si rece. In timp, acest copil, tinde sa se adapteze mereu nevoilor celorlalti, ratand formarea propriei identitati. Pentru un bun simt al sinelui (identitate de sine), trebuie sa ne cunoastem nevoile si sa stim cum sa le implinim, iar aceasta abilitate se formeaza, predominant, in prima si cea mai importanta relatie a copilului: cea cu mama sa (sau cu ingrijitorul principal, cand mama lipseste).

Ceea ce diferentiaza o mama buna de una hiperprotectiva sau insuficient de buna este sentimentul. Mama suficient de buna isi iubeste destul de mult copilul pentru a se adapta nevoilor lui, atat in faza de prunc, cand isi sacrifica partial feminitatea pentru a fi cu el cat are nevoie, cat si in perioada de crestere, cand sacrifica imaginea de « mama perfecta » din mintea copilului, cu scopul mult mai important – acela de a-i forma o personalitate echilibrata, fiind capabil sa se adapteze lumii in care traieste si sa aiba relatii satisfacatoare si constiente, bazate pe sentimente.

Atat la copilul cu mama hiperprotectiva, cat si la cel cu mama insuficient de buna, stima de sine si increderea in propriile abilitati sunt insuficient construite, iar acest lucru conduce, in timp, la un comportament axat pe aparare, deci predominant instinctiv si la relatii conflictuale. In general, acest tipar comportamental se transmite transgenerational, pe linia parinte-copil.

As vrea sa inchei cu o idee general valabila in psihologie, care spune ca a fi o mama buna presupune a fi mama normala, preocupata in diversele etape de viata, atat de copil, cat si de sine. A face acest « dans » intre mine si tine, fiind langa tine cand ai nevoie, dar fara sa uit de nevoile mele si de conditiile mediului in care traim, este considerata formula succesului in orice relatie, inclusiv in relatia parinte-copil.

Autor: Mihaela NINERICA, Psihoterapeut Psihoterapie Integrativa, Centrul ProMAMA